Steagurile pot fi livrate cu sau fara portdrapel din PVC (65 cm). In Bucuresti livrarea se face personal iar in tara prin sistem ramburs.
Pentru comenzi sau informatii suplimentare:
Mail: orgoliu1918@gmail.com
Tel: 0733.747.643
Drapelul este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei şi cel de stat al Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea. Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa uşor mai închisă a fâşiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit discuţii la nivel internaţional. Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizaţiei Naţiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU. Tricolorul românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporţie diferită (1:2 în loc de 2:3 la noi), un albastru mai deschis şi stema ţării în centru.
Istoric
Culorile roşu, galben şi albastru au fost utilizate din vechime de către români ca simbol al lor sau de alţii pentru a-i desemna pe aceştia. Cea mai veche mărturie în acest sens datează din 14 aprilie 535, când împăratul Justinian stabileşte simbolul teritoriilor supuse arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea părţi din Panonnia Secunda, Dacia Cisdanubiană şi Dacia Transdanubiană: „Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc cu semnele tribului burilor ale cărui două laturi sunt albe, iar mijlocul — auriu”. Aceste culori se regăsesc mai târziu şi pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi şi pe lambrechini. În fine, este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafii şi pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia: "Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul sângelui)".
.svg.png)
Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc”. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:
„Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor... Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite...”
În 1840, ca să diferenţieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor roşu-galben-albastru, cu roşul în partea superioară şi lăţimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordac cu aur şi mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar şi cruciată.
Tricolorul din 1848 cu menţiunile "Dreptate, Frăţie": acuarelă de C. Petrescu
Drapelul cu fâşiile în variantă orizontală
În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei, studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”). Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize[13]. Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale[14]. Astăzi se mai păstrează doar steagul gărzii orăşeneşti din Slatina. Pe fâşia albastră e scrisă deviza („Frăţie Dreptate”), pe galben — („Judeţul Oltŭ”), iar pe roşu — („Oraşul Slatina”). Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime şi 110 cm lăţime. Existenţa altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care menţionează în unele cazuri chiar şi preţul de fabricare a lor. Astfel, drapelul observatorului poliţiei (confecţionat din şalon) şi cel al detaşamentului de dorobanţi din Bucureşti au costat împreună 192 de lei şi 10 parale. Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: „trebuinţa fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puţin timp alte steaguri noi”. Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecţionarea a şase steaguri (trei pentru infanterie şi trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”. Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie; totuşi drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne. Pe 30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea dispoziţie: „stindardele libertăţii se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”. Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestaţii şi au fost arborate pe clădirile publice, pe nave şi bastimente etc.
Drapelul cu fâşiile în poziţie verticală
Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez. Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.
Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur). Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impegaţii, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”.
Şi revoluţionarii din Transilvania adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinţei de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roşu (vertical, după amintirile lui George Bariţ) ca drapel naţional. Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”. Mai multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naţionale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară” etc.). Semnificaţia lor este dublă: ele predomină în portul popular românesc şi totodată înmănunchează vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru şi roşu) cu albul păcii. Se pare că cele două exemplare având fâşii albastru-galben-roşu care se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Istorie al României sunt de factură ulterioară, comemorativă, a evenimentelor de la Blaj. Culoarea galbenă a înlocuit-o astfel pe cea albă pentru a simboliza dorinţa de unire a transilvănenilor cu România.
După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare. În 1849 domnitorul Barbu Ştirbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă dispoziţia orizontală a culorilor şi schimbând doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în 1856.
În timpul căimăcămiei de trei, locţiitorii neavând dreptul de a-şi inscripţiona iniţialele pe drapelele militare, monogramele domnitorilor munteni au fost înlocuite cu acvile.
